Locul unde în Basarabia te naşte pământul…

(sau cum îţi ia şi-ţi dă viaţa Peştera Surprizelor de la Criuleni)

De două ori m-am născut în viaţa asta, prima dată în mai 1984 în maternitatea din Anenii-Noi, şi a doua oară sâmbăta pe 29 iunie, anul curent, la Criuleni, în pădurea de langă Nistru.

Mă întrebase un prieten de ce-am făcut-o... probabil dintr-o curiozitate copilărească, nu ştiu cum... am vrut să văd cum e acolo... simplu... şi care-o fi treaba cu surprizele din peşteră despre care toată lumea vorbea atâta... îmi imaginam tot felul de trucuri amenajate drept sperietori, similare spaţiilor distractive din marile oraşe, unde intri şi-ţi apar vampiri şi alte pocituri... ca-n filme... chiar dacă viaţa a bătut filmul şi de această dată!

La intrare ne-au spus că vom parcurge sub pământ 1.7km, nu luăm apă, şi nu sunt „veceuri subterane”, respectiv, am fost sfătuiţi să bem apă şi să ne „facem treburile” înainte să „coborâm”.

Eram un grup de 9 persoane: băiat (ghidul) – fată – băiat – fată - ... – băiat, aranjaţi astfel încât să ne putem ajuta reciproc. Am păşit în „hades” mai rău ca Odiseu, am lunecat puternic ceea ce mi-a provocat panică chiar de la începutul „pohodului”. Ne-au anunţat că vom petrece acolo 4 ore, poate chiar mai mult (îmi spusei „mulţumesc” în gând de câteva ori că mă încumetasem totuşi să iau micul dejun dimineaţa), mi-am făcut cruce fugitiv căci auzii cum toţi îl strigau pe „4”, iar „4” era numele meu nou, la intrarea în peşteră: Unde-i „4”? Hai „4”! Am lăsat rugăciunea şi-am avansat căci trebuia să respectăm ordinea proaspăt formată...

Doar după ce-am trecut de câteva strâmtori formate din stânci am înţeles care e chintesenţa „surprizelor” despre care toţi vorbeau cu un iz de ironie parcă... fiece surpriză nu era altceva decât o alternare de bine şi rău... de chin şi izbândă... partea neagră a surprizei era fiece dificultate prin care trebuia să trecem volens-nolens, prin felurite moduri – în genunchi (mi-am năsădit genunchii aproape până la sânge), pe burtă... târându-ne cu ajutorul braţelor, pe spate... impingându-ne cu picioarele şi sprijinindu-ne cu braţele, agăţaţi ca spaiderman de o funie nesigură gata oricând să ne „vândă” prăpastiei „infometate” care se căsca sub noi...; iar partea roz a surprizei era fericirea cea dulce care o simţeai ori de câte ori te vedeai scăpat din „ghearele” celei „cu coasa”, partea roz era si atitudinea ultra receptivă a coechipierilor ori de câte ori a fost necesar.

De 2 ori fui sigură, cât pe ce, că rămân acolo, pironită în crăpăturile subterane de la Criuleni... prima dată în crăpătura unde ca să pătrunzi e necesar să cazi în genunchi, să te apleci pe burtă, să cobori la 70 de grade aproape ca un şarpe, cu braţele categoric întinse înainte, de altfel rişti să rămâi blocat definitiv acolo, în crăpătura care pe cât de strâmtă pe atât de anevoioasă era, „înarmată” cu bucăţi de piatră voluminoase şi ascuţite... ca nişte colţi de fiară gigantică cu gâtlej îngust... până-n prezent mă tot întreb cum de-am scăpat... şi Doamne... ce noroc am avut că m-am nimerit în acea echipă!!!

A doua oară când am zis că mi-am „găsit sfârşitul” a fost chiar la 95% de ieşirea din peşteră, efectiv, nu ştiam că acela-i capătul... voi încerca să-l descriu... şi-acum îmi vine-n cap forma acelei ieşiri, poate exagerez, dar era aidoma unui uter (doi pereţi cu un spaţiu foarte îngust pe unde nu ştiu cum te caţări şi de-acolo-ţi aduni forţele pe care nu le mai ai şi ieşi, urcând aşa cam 8-9 metri, apoi te pui cumva în brânci în 4 labe, şi te şârîi de-asupra prăpastiei crăcănat trecând atent în altă strămtoare... care tot în brânci te „primeşte”, doar că acolo începi să zăreşti lumina zilei, la care ajungi doar dupa ce te şârîi cu ultimele fărîme de forţe ca să ajungi la capăt şi să nu mai poţi ieşi sleit fiind de puteri), iar după acest „uter” urmează „tunelul” de la capăt, lung cam de vreo 8-9 m şi el aidoma unui vagin... la Criuleni pământul naşte oameni... jumătate minune – jumătate nebunie.

De fiece dată când reuşeam să trec de vreo primejdie aveam senzaţia că am mai câştigat o viaţă, exact ca în jocurile electronice! Treci o etapă – câştigi o viaţă... Nu mai ţin minte câte „etape” am trecut dar, cel puţin, 10 vieţi, sigur,  am câştigat...

La un moment dat „Peştera surprizelor” ajunge să semene leit cu jocul rusesc „ruletka”... îţi provoci îngerul păzitor pănă la extreme aproape, de două ori mi l-am provocat de-a binelea, ş-am primit-o-n nas: „Gata! Descurcă-te singură! Aşa-ţi trebuie dacă te-ai băgat aici! Peşteră ţi-o trebuit? Încă şi cu surprize? Iaca! Na peşteră cu surprize! Plec!”... un joc copilăresc... că, de fapt, îngerul păzitor mi-a fost alături oricând... prin ajutoarele necontenite ale lui Max, care mi-a întins o mâină de ajutor ori de câte ori aveam şi nu aveam nevoie; prezent prin Ion (ghidul) care în cea mai anevoioasă strâmtoare a intrat şi mi-a oferit ambele mâini în ajutor, scoţându-mă din „ghearele” Ei (acolo mi-am năsădit coapsele şi mijlocul, de genunchi şi coate nu mai vorbesc!); îngerul meu păzitor a fost prezent şi prin calmitatea pe care o răspândea Mihaela (a doua oară în peşteră)... o răspândea precum se răspândesc miroznele pentru meditaţie; era prezent prin Mişa – „l’homme qui rit”, care a fost ultravesel pe tot parcursul „călătoriei noastre subterane”; prin spiritul de echipă consoslidat  împreună cu toţi cei menţionaţi mai sus şi restul coechipierilor: Cristina (nepoata mea), Dinu, Mihaela şi Vasile, împreună cu Constanţa (de 4 ori trecută prin „surprizele” peşterei, de data aceasta, în rol de paznic credincios al bagajelor noastre). Poate că anume graţie echipei am reuşit să parcurgem calea aceasta în circa 2 ore si 50 de minute... aproape c-am bătut recordul...

M-am „născut” la Criuleni, trasă din „vaginul” peşterei de ambele mâini. Au fost şi strigăte... de ajutor... Abia după cateva clipe de euforie, am început să observ „relicvele” care demonstrau că cele trăite nu au fost vis ci realitate, aidoma fătului nou-născut împăturit în dîre de sînge ieşii eu plină doldora de praf de piatră... cu un strat generos de colb din creştet pănă-n tălpi „născută în cămaşă” dar deja ferfeniţă la poale...  abia atunci am simţit ca mă durea fiece părticică din trupul meu... şi-mi localizam  cumva în minte vânătăile încă ascunse sub straie...

***

SFATURI (sau «инструкция по применению»):

-          Nu intra în Peştera surprizelor!

-          Dacă totuşi te-ai decis să intri, nu te du într-acolo cu vreun om drag (eu am fost cu nepoata mea) deoarece te îngrijorezi pentru acea persoană iar aceasta nu face decât să-ţi slăbească focusarea la calea pe care trebuie s-o parcurgi, perturbând şi liniştea acelei persoane cu întrebări banale de genul: „Eşti ok? Eşti bine? Cum eşti? Cum te simţi?” şi alte bla-bla-uri care enervează la un moment dat...

-          Echipaţi-vă bine : capul bine acoperit, lanternă verificată cu precauţie, mănuşi cu degete, adidaşi comozi şi bine legaţi, straiele comode şi ele, nici prea calde nici prea subţiri, vine clipa când începi să transpiri ş-apoi să te răceşti şi aşa alternează până ieşi.

-          Nu-ţi lua portabilul şi alte fleacuri, ia-ţi doar strictul necesar !

-          Inainte ca să intri verifică dacă nu-ţi este sete, dar nu bea prea mult şi incearcă, totuşi, să faci o vizită prin tufişuri pentru că în peşteră WC-uri nu sunt şi nici alte comodităţi decât 3 zone de popas, unde staţionezi circa 3 minute.

-          Fii recunoscător coechipierilor care-ţi oferă ajutor spunându-le “mulţumesc”, şi ajută-i şi tu când e necesar!

-          Ia-ţi merinde, căci la ieşire simţi o lihneală nebună...

-          Si ia-ţi şi-un pic de nebunie în desagă, căci fără asta nu prea se intră în peşteră...

-          După călătorie... când te mai revigorezi un pic.. şi simţi cum cele trăite se decantează câte puţin... încearcă să redai cele trăite sub pământ într-o manieră artistică... scris.. pictat.. dans.. muzică... croşetat... etc.

Provocare ?!

filmulet la iesirea din pestera:

Fotografii si video de Constanta Kleo